De-acum doi ani :)

Trezite la miez de noapte, trei dudui (o româncă- adică eu- și două slovace) porneau în aventura vieții lor. Sau a Erasmusului lor. Plecau în minunata călătorie planificată într-o noapte ploioasă de-aprilie, într-un bar cu niște pahare de vin roșu în față. Și n-a fost o greșeală!!! Și nici măcar o prostie, sau o pierdere de bani/de timp/de orice altceva.

A fost vacanța cea mai frumoasă din 10 luni petrecute în Erasmus. Vacanța, de când au luat biletele de-avion, purta numele de „Vamos a Ibiza!!!” sau „puedo darte un beso?”
Aventura începe când, la ieșirea din aeroport trei dudui (tot noi) umblau cu harta insulei într-o mână și cu toate celelalte 5 maini pline de bagaje. Pe o strada. Un fel de autostradă. Ba chiar o autostrada. Și multe mașini care spuneau doar `tu tu tuuu… eres muy linda!` Și-apoi urmează strada…negăsită. Și convorbirea (a mea, desigur, că slovaca cu spaniola n-are treaba. Și nici telenovelele n-au farmecul din Romania acolo). Convorbirea…cu un cerșetor. Într-o spaniola…aproximativă (a mea!) și o uimire (a lui, desigur). Și un prim cuvânt în spaniolă învățat: `para baho`. Sunt două de fapt, și sunt exact ca-n cântec. Și mai sunt…greu de înțeles. Daaar, sunt cuvintele care ne-au urmărit toate cele 7 zile, după ce le-am învățat. Plus linda și hermosa. Și bonita. Și guapa! Și alte de-astea, învățate deja din telenovele.

Dar revin la convorbirea cu cerșetorul. A fost greu să-l întreb unde-i strada x-uleasca. Mai ușor ar fi fost să-i spun că cea mai buna prietenă m-a înșelat cu iubitul meu. Sau invers, el m-a inșelat cu ea. Sau că sunt gravidă și al lui e copilul. (da, da… astea sunt toate învățate din telenovele).
Și urmeaza serile…grele și cu o ceartă continuă pe cine anume doarme pe canapeaua din bucătărie (bucătăria avea cea mai frumoasă priveliște, o mare albastră, cu palmieri și cu un răsărit care te făcea să plângi de emoție în fiecare dimineață). Și ne certam, si trageam la sorti, si făceam cu schimbul pentru patul ăla. Și ne promiteam că la ora răsăritului ne trezim și ne vedem în bucătărie și plecăm împreună pe plajă. Și dimineața, fiecare dintre noi se trezea în camere diferite…și oboseala de peste zi ne-adormea înapoi. Doar că una era norocoasă, cea din bucătărie…că adormea uitandu-se la soare…la soarele ăla minunat, care avea culoarea mov în fiecare dimineață, și răsărea din stâncile dinspre port. Și tot acolo era palmierul…unde se-oprea soarele când adormeam.
Și-așa era fiecare dimineață. Iar zilele…erau toate la malul mării, cu plimbari pe insulă, cu portul, cu barurile de pe plajă, cu vapoare, cu argentinianul ala care ne vorbea într-o spaniolă `muy sexy`.

Formentera

Și la toate astea, aș aduna ziua petrecută pe Insula Formentera, punctul culminant al întregii vacanțe. Așa o zi intreagă trei dudui (aceleași trei ) au pedalat pe întreaga insulă, cu cele mai minunate plaje văzute, cu o mare albastră ce se-ntindea pretutindeni, învolburată și mai gălăgioasă ca nicăieri. Și cu pranzul! Să nu uit pranzul, că a fost cel mai costisitor din viața noastră de studente, la finalul căruia una dintre dudui (nu eu de data asta, dar aprob!!) spune: `delicios, absolut minunat prânz. Dar putem sa cumpărăm totuși și niște sandwish-uri să mâncăm, că mie-mi e încă foame!!!`.

S-a întâmplat acum doi ani. Iar mie mi-e un dor nebun, și am o dorință pentru…pentru oricând: să mai ajung măcar o dată-n viață pe insula aia. Și tot pe bicicletă s-o strabat…și să adorm o noapte pe-o plaja de-acolo…

24 :)

Când am împlinit 18 ani mi-am pregătit o listă cu vreo 20 lucruri pe care trebuie să le fac înainte de vârsta de 30 de ani. Mai am cel puțin jumătate din lista aia de împlinit, căci încă n-am găsit nici momentul să fac bungee-jumping (nici curajul, cel puțin după ce am avut ocazia să mă dau în leagănul aflat la altitudinea cea mai mare din Europa)și nici n-am dat încă ochii cu Enrique (cum care? Iglesias? Doh..) ca să pot sa-l pup (pe care, apropo, acum n-aș mai vrea să-l pup). Însă am reușit să-mi îndeplinesc dorințele de a călători și de a vedea lumea.

Mă bucur că atunci când am împlinit 20 ani am avut dorințe puțin mai pașnice ca cele de la 18 ani și mai…serioase. Era exact timpul când plecam cu Erasmus, așa că nu-mi doream decât să fiu nemaipomenit-de-extraordinară și să mă-ntorc din Italia cea-mai-Ralucă-din-toate-timpurile. Și cred că revoluția asta de la 20 de ani mi-a ieșit cel mai bine.

La 23 de ani dorințele au fost mai puține și debusolante, cum de altfel a fost întreaga vârstă, însă acum, înainte de 24, știu ce vreau și ce-mi doresc. Pentru vârsta asta îmi doresc să redevin extraordinară și să fac din nou o versiune mai frumoasă și mai bună a  ceea ce sunt. Și să mă subestimez mai puțin :). Așa că, dragă 24, poți să vii liniștit, căci eu deja știu la ce-am să lucrez anul ăsta! 🙂

În pași de dans

Acolo timpul mereu trecea mai repede. Și parcă mai cu folos. Iar acolo scria povești pe care ar fi vrut să le ascundă și să le păstreze doar pentru ei. Pentru că, deh, poveștile păstrate în căpșor adună mereu mai multe emoții. Ca aceea când, preț de câteva secunde, inima îi stătu în loc. În dansul acela în doi, simțea numai inima sa bătându-i în grabă și șoapte ce nu le mai putea înțelege. S-ar zice că timpul stătea în loc, însă știa că nu stă. Știa că, de fapt, secundele treceau la fel de repede cum îi zburau ei gândurile în minte.

Dar, să ne întoarcem la realitate…

Greșise câțiva pași de dans, însă știa că se mai poate recupera. De fapt, a pierdut și startul, și-apoi dansul ăla, primul, fu cam aiurea. De fapt, totul era aiurea. Cum și în cap i se zbătea un fel de „carpe diem” alături de „păi și-acum!?”. Însă toate astea parcă contau mai puțin acolo unde timpul trecea mai repede. Și parcă așa, în general, uita că a greșit pașii. Sau că, de fapt, nu mai era nimic de recuperat. Și că oricum nu se pricepe la dans.

Însă așa, timpul era dulce. Cum erau și îmbățișările. Și cum erau și emoțiile, de fiecare dată când se-ntâmpla să greșească pașii de dans.

Pentru că, în final, cine nu-ncearcă să danseze, nu învață…

Duminica în familie

În niciun manual de istorie nu va fi trecut că astăzi, 1 februarie 2017, pentru mine a fost primul protest la care am luat parte…

Nu mă învinovățiti, eu aș fi ieșit de mai multe ori dar nu eram în România de cele mai multe ori când s-au întâmplat alte proteste cu care am rezonat. Cu toate acestea, eu am sa trec eu în jurnalul vieții mele că pentru mine 1 Februarie a fost o zi cu dezamăgiri și poate prea puține speranțe pentru noul drum pe care tocmai îl deschisesem. Dar să explic…tocmai atunci când trebuia să merg devreme la somn, pentru a fi pregătită pentru ceea ce se numea „prima zi de lucru”…se-ntâmpla să se dea Ordonanța 13 (da, da, cine n-o știe oare!?)
Și așa, de dimineață, cu lacrimi în ochi și înfrigurată de ger, ma îndreptam spre prima mea zi de lucru, tristă că am ajuns să îmi încalc promisiunea  de a nu plăti taxe hoților care nu mă reprezintă…pentru că, ziceam eu, așa nu mă mai fura nimeni.

Apoi, când am intrat în birou un freamăt de „după lucru mergem la protest?!” Se auzea de pretutindeni… Așa am ajuns ca în prima mea zi de lucru să plecăm cu toții mai devreme spre Piața Victoriei, iar eu…eu…eu strig despre dreptate și despre hoți și…oh, de ce oare chiar în prima mea zi de lucru?

Știți, era foaaarte aglomerat la metrou, iar eu, chinuindu-mă să ies, eram nerăbdătoare să văd cum este la un protest…Și-apoi, de-odată, o voce strigă: „PSD, CIUMA ROȘIE” și-o mare de oameni din gura de metrou se-aude strigând în cor, în același timp: „PSD, ciuma roșie…” Și-o emoție…prima emoție al unui protest… 🙂

Și-apoi au urmat și a doua, a treia…și ceea ce am numit eu… „Duminica în Familie”. Pentru că, da…în Piața Victoriei s-a format o familie: studenți optimiști și plini de speranțe strigă cot la cot pentru o țară mai dreaptă și mai frumoasă. Moldoveni de pretutindeni, unguri și români…au fost răscoliți cu toții de deciziile „celor mari” de a ne face proști pe față. Copii cu pancarte au cunoscut alți copii și s-au jucat între părinți supărați și care luptă pentru viitorul lor… Pentru că, la fel ca și în 89, „Copiii noștri vor fi liberi!”, numai că…cine știe dacă așa va fi…

În Piața Victoriei e un strigăt…al nostru, generației care își dorește o țară democrată.

BraveCut, un trend pe care ar trebui să-l respecte toate femeile!

Dear Rapunzel, I’ll see you again in 4 years!

#ShortHairDontCare

Știți oamenii ăia care merg și donează sânge regulat? Ei bine, eu nu sunt una dintre persoanele acelea. Ei bine, mi-ar plăcea nespus să spun că sângele meu curge prin venele altcuiva și salvează o viata. Dar nu pot.

Aşa că nu-mi rămâne decât să mă laud cu faptul că în curând părul meu (da, da, minunăția mea de păr blond și lung până aproape de fund) o să acopere creștetul unei fete care se luptă cu cancerul și cu supărarea faptului ca și-a pierdut feminitatea și frumusețea. Pentru că suntem femei şi ştim cât de dureros ar fi să ne uităm în oglindă la un chip fără păr…

Astăzi sunt mai fericita ca niciodată. La final de 2016 am făcut cel mai frumos lucru din acest an: mi-am tuns părul pentru a-l dona.
Pentru că în decembrie se întâmplă minuni. Și pentru ca înainte nu era decembrie în care să nu fiu alături de o persoană dragă.

Înainte îmi plăcea să spun că sunt o prinţesă. De astăzi mă bucur că nu mai sunt prinţesă.

Pentru că eu, de azi nu mai sunt o prințesă, sunt SuperErou!

 

15541308_1496569367027661_4021671952979491987_n