Pentru că trece timpul și în curând vom spune că am intrat în 2013, mi se pare corect sa-mi scriu- la fel cum am făcut în ultimii 4-5 ani, ce-a fost bine, ce-a fost rău în trecut și ce îmi doresc eu de la anul care se grăbește să vină.
„Pentru anul care vine, ca prim ţel este admiterea mea la facultate şi restul…restul nu mai are nicio valoare. Restul poate să fie cu fulgere, cu dureri de inimă, cu lacrimi, cu fericire, cu o droaie de prieteni, cu orice orice orice orice…nu prea mă interesează. Cel puţin nu acum.”
Mă urăsc pentru ceea ce am spus cu un an în urmă. Mă urăsc. Mă urăsc pentru că nu m-am gândit nicio clipă cât de neimportant este să dai un BAC și o admitere și să devii student. Mă urăsc pentru faptul că a trebuit să spun asta, ca apoi să primesc palma care urma să mă trezească la realitate: da, un examen la matematică este trist, este greu, este baubau dacă nu te gândești nicio clipă câte alte „baubauri” are viața asta…
Mai trist decât să te duci la examenul de matematică și să tremuri din cap până în picioare pentru niște blestemate de exerciții este să treci, exact înaintea examenului pe la cineva drag. Dar nu oriunde, ci la cimitir. Să fie dimineață, să-ți dorești acele cuvinte de încurajare și să capeți cuvinte mute peste care sunt vărsate lacrimi fierbinți, pentru că, inevitabil, cea mai mare durere anul ăsta n-a fost bacul la matematică, ci pierderea cuiva drag…
Un fel de lecție primită prea târziu. Întoarcerea din banchet, din Bulgaria, după trei zile de absență a însemnat un fel de apocalipsă…Când am coborât din autocar m-au lovit trei cuvinte direct în inimă. Și de-aici…multe nopți pe care au curs lacrimi nenumărate și gânduri care m-ar fi vrut mai mult pierdută decât dând bacul și admiterea…
Dar acum era trenul meu. Trenul pe care mi-am dat seama că, indiferent de situație, oamenii dragi mă voiau în acest tren. Lângă mine sau doar în inimă, o persoană s-ar fi bucurat de succesul meu ca pentru succesul propriului copil. Și asta mi-a spus simplul fapt că, indiferent de durerea pe care o suporta, persoana asta, din spital, mă felicita pentru că am terminat liceul, că am terminat totul cu bine și că m-am descurcat cu discursul. Of, ce moft. Să mă bucur pentru că mă felicita pentru un discurs în clipe teribile…
Și a doua zi, pe când înaintea mea stătea Bulgaria, în fața ei se-arăta o lume…mai bună, cum spun alții…
Anul 2012 chiar a avut o parte din apocalipsă în el. Cel puțin pentru mine. Pentru mine a fost cel mai trist, mai greu și mai lung an. Și-aștept să se termine. Și pe 1 am sa fiu superstițioasă. Am să-mi dau cu orez, o să port roșu, o să sparg căni, pahare și…o să aștept un an mai bun. Un an în care să nu mai simt durerile de anul ăsta.
Pentru 2013 am așteptări mai puține decât întreaga listă de dorințe ce o aveam în anii anteriori. Anul ce urmează sper să aducă sănătate persoanelor pe care le iubesc și pentru mine să-mi aducă optimism și veselie pentru a trece cu brio peste clipele în care nu am pe nimeni lângă mine la București, pentru clipele în care aș vrea din toată inima să strâng pe cineva în brațe, dar care să fie la suuuute de kilometri.
Îmi doresc un an în care să plâng pentru că am pierdut metroul, nu pentru că am pierdut pe cineva drag.
De-ale Ralucăi Ezaru 