De-acum doi ani :)

A fost vacanța cea mai frumoasă din 10 luni petrecute în Erasmus. Vacanța, de când au luat biletele de-avion, purta numele de „Vamos a Ibiza!!!” sau „puedo darte un beso?”
Aventura începe când, la ieșirea din aeroport trei dudui (tot noi) umblau cu harta insulei într-o mână și cu toate celelalte 5 maini pline de bagaje. Pe o strada. Un fel de autostradă. Ba chiar o autostrada. Și multe mașini care spuneau doar `tu tu tuuu… eres muy linda!` Și-apoi urmează strada…negăsită. Și convorbirea (a mea, desigur, că slovaca cu spaniola n-are treaba. Și nici telenovelele n-au farmecul din Romania acolo). Convorbirea…cu un cerșetor. Într-o spaniola…aproximativă (a mea!) și o uimire (a lui, desigur). Și un prim cuvânt în spaniolă învățat: `para baho`. Sunt două de fapt, și sunt exact ca-n cântec. Și mai sunt…greu de înțeles. Daaar, sunt cuvintele care ne-au urmărit toate cele 7 zile, după ce le-am învățat. Plus linda și hermosa. Și bonita. Și guapa! Și alte de-astea, învățate deja din telenovele.

Dar revin la convorbirea cu cerșetorul. A fost greu să-l întreb unde-i strada x-uleasca. Mai ușor ar fi fost să-i spun că cea mai buna prietenă m-a înșelat cu iubitul meu. Sau invers, el m-a inșelat cu ea. Sau că sunt gravidă și al lui e copilul. (da, da… astea sunt toate învățate din telenovele).
Și urmeaza serile…grele și cu o ceartă continuă pe cine anume doarme pe canapeaua din bucătărie (bucătăria avea cea mai frumoasă priveliște, o mare albastră, cu palmieri și cu un răsărit care te făcea să plângi de emoție în fiecare dimineață). Și ne certam, si trageam la sorti, si făceam cu schimbul pentru patul ăla. Și ne promiteam că la ora răsăritului ne trezim și ne vedem în bucătărie și plecăm împreună pe plajă. Și dimineața, fiecare dintre noi se trezea în camere diferite…și oboseala de peste zi ne-adormea înapoi. Doar că una era norocoasă, cea din bucătărie…că adormea uitandu-se la soare…la soarele ăla minunat, care avea culoarea mov în fiecare dimineață, și răsărea din stâncile dinspre port. Și tot acolo era palmierul…unde se-oprea soarele când adormeam.
Și-așa era fiecare dimineață. Iar zilele…erau toate la malul mării, cu plimbari pe insulă, cu portul, cu barurile de pe plajă, cu vapoare, cu argentinianul ala care ne vorbea într-o spaniolă `muy sexy`.

Și la toate astea, aș aduna ziua petrecută pe Insula Formentera, punctul culminant al întregii vacanțe. Așa o zi intreagă trei dudui (aceleași trei ) au pedalat pe întreaga insulă, cu cele mai minunate plaje văzute, cu o mare albastră ce se-ntindea pretutindeni, învolburată și mai gălăgioasă ca nicăieri. Și cu pranzul! Să nu uit pranzul, că a fost cel mai costisitor din viața noastră de studente, la finalul căruia una dintre dudui (nu eu de data asta, dar aprob!!) spune: `delicios, absolut minunat prânz. Dar putem sa cumpărăm totuși și niște sandwish-uri să mâncăm, că mie-mi e încă foame!!!`.

S-a întâmplat acum doi ani. Iar mie mi-e un dor nebun, și am o dorință pentru…pentru oricând: să mai ajung măcar o dată-n viață pe insula aia. Și tot pe bicicletă s-o strabat…și să adorm o noapte pe-o plaja de-acolo…

BraveCut, un trend pe care ar trebui să-l respecte toate femeile!

Dear Rapunzel, I’ll see you again in 4 years!

#ShortHairDontCare

Știți oamenii ăia care merg și donează sânge regulat? Ei bine, eu nu sunt una dintre persoanele acelea. Ei bine, mi-ar plăcea nespus să spun că sângele meu curge prin venele altcuiva și salvează o viata. Dar nu pot.

Aşa că nu-mi rămâne decât să mă laud cu faptul că în curând părul meu (da, da, minunăția mea de păr blond și lung până aproape de fund) o să acopere creștetul unei fete care se luptă cu cancerul și cu supărarea faptului ca și-a pierdut feminitatea și frumusețea. Pentru că suntem femei şi ştim cât de dureros ar fi să ne uităm în oglindă la un chip fără păr…

Astăzi sunt mai fericita ca niciodată. La final de 2016 am făcut cel mai frumos lucru din acest an: mi-am tuns părul pentru a-l dona.
Pentru că în decembrie se întâmplă minuni. Și pentru ca înainte nu era decembrie în care să nu fiu alături de o persoană dragă.

Înainte îmi plăcea să spun că sunt o prinţesă. De astăzi mă bucur că nu mai sunt prinţesă.

Pentru că eu, de azi nu mai sunt o prințesă, sunt SuperErou!

 

Cine sunt eu? Cine sunt cei din jur?

Eu? Dificil să spun că sunt soarele, căci  n-am ajuns încă la fel de importantă pentru cei din jur…dar ştiu ca eman la fel de multă  fericire şi zâmbete cât emană el căldură.

Ce caut? Caut un suflet care să se potrivească unei lumi ca aceasta din zilele noastre…caut propriul meu suflet, dar in raport cu cei din jur. ” O lume nebună”, în care banul are cea mai mare valoare, cultura cea mai puţină, o lume în care partea animalică a fiecăruia ne reprezintă mai mult decât partea omenească… Trăiesc cu speranţa că mâine poate fi mai bine, şi ca azi pot ajuta lumea din jur. Trăiesc să-mpart dreptate, să alung răutăţile, să învăţ şi pe alţii că zâmbetul are o altă culoare decât gri.

Regulă în viaţă mi-s cuvintele: “Nimeni nu are dreptul la mai mult dacă aproapele lui nu are nici măcar strictul necesar”. Eu ştiu că dorinţele se pot oricând împlini, însă uneori o mână de ajutor valorează mai mult decât o minune. Şi…că tot am amintit de minune, “vreau o minune!”. Nu ştiu care-i aia, sau poate nu vreau s-o împărtăşesc. Cert este că, atâta timp cât exista ziua de mâine şi eu încă mai exist, o altă dorinţă înfloreşte în mine, o dorinţă care aşteaptă să fie rod…

Cuvintele mi-s armele cele mai bune într-o luptă, sicriu mi-e tristeţea.

Cine sunt cei din jur? Sunt oameni, uneori mai puţin oameni decât mine, uneori câini,alteori caţei, uneori miaună, zbiară sau tac. Sau…uneori oamenii sunt la fel de blânzi ca în zilele senine, ca în “minunile” ce le-aştept…

Sunt aici să mă regăsesc, în primul rând pe mine, şi să-mi las amprenta peste ani… Nu-s minune, nici geniu, nici macar nu sunt perfectă, aşa cum ne dorim uneori. Sunt om: un om care caută oameni.