Duminica în familie

Nu mă învinovățiti, eu aș fi ieșit de mai multe ori dar nu eram în România de cele mai multe ori când s-au întâmplat alte proteste cu care am rezonat. Cu toate acestea, eu am sa trec eu în jurnalul vieții mele că pentru mine 1 Februarie a fost o zi cu dezamăgiri și poate prea puține speranțe pentru noul drum pe care tocmai îl deschisesem. Dar să explic…tocmai atunci când trebuia să merg devreme la somn, pentru a fi pregătită pentru ceea ce se numea „prima zi de lucru”…se-ntâmpla să se dea Ordonanța 13 (da, da, cine n-o știe oare!?)
Și așa, de dimineață, cu lacrimi în ochi și înfrigurată de ger, ma îndreptam spre prima mea zi de lucru, tristă că am ajuns să îmi încalc promisiunea  de a nu plăti taxe hoților care nu mă reprezintă…pentru că, ziceam eu, așa nu mă mai fura nimeni.

Apoi, când am intrat în birou un freamăt de „după lucru mergem la protest?!” Se auzea de pretutindeni… Așa am ajuns ca în prima mea zi de lucru să plecăm cu toții mai devreme spre Piața Victoriei, iar eu…eu…eu strig despre dreptate și despre hoți și…oh, de ce oare chiar în prima mea zi de lucru?

Știți, era foaaarte aglomerat la metrou, iar eu, chinuindu-mă să ies, eram nerăbdătoare să văd cum este la un protest…Și-apoi, de-odată, o voce strigă: „PSD, CIUMA ROȘIE” și-o mare de oameni din gura de metrou se-aude strigând în cor, în același timp: „PSD, ciuma roșie…” Și-o emoție…prima emoție al unui protest… 🙂

Și-apoi au urmat și a doua, a treia…și ceea ce am numit eu… „Duminica în Familie”. Pentru că, da…în Piața Victoriei s-a format o familie: studenți optimiști și plini de speranțe strigă cot la cot pentru o țară mai dreaptă și mai frumoasă. Moldoveni de pretutindeni, unguri și români…au fost răscoliți cu toții de deciziile „celor mari” de a ne face proști pe față. Copii cu pancarte au cunoscut alți copii și s-au jucat între părinți supărați și care luptă pentru viitorul lor… Pentru că, la fel ca și în 89, „Copiii noștri vor fi liberi!”, numai că…cine știe dacă așa va fi…

În Piața Victoriei e un strigăt…al nostru, generației care își dorește o țară democrată.

Pierderi…de timp, de spațiu, de idei.

În urma accidentului aviatic de-acum două zile, societatea și mass-media românească ne-a dezvăluit multe lucruri, cel puțin interesante. Ca de exemplu:

Asociația „cuțu-cuțu” ne-a spus că domnul Iovan a murit pentru că în trecut ar fi omorât un câine, iar Dumnezeu l-a pedepsit;
La Happy Hour, Măruță a invitat (printre alții) și un astrolog care a explicat tragicul eveniment în funcție de stelele și zodia sub care se afla Iovan, cu un ascendent cu aspecte mai „teribiliste”.
La Acces Direct în prim plan a fost pădurarul salvator, primind 12301 întrebări tâmpite despre cât de frig era afară și cât de singur era în pădure.
La știri l-am văzut pe doctorul Zamfir bombardat cu întrebări tâmpite și hărțuit de către niște jurnaliste cel puțin tâmpite. (vezi reacția doctorului la întrebarea: „veți mai călători cu avionul vreodată?” și altele de-astea).
Printre altele, de câteva ori intrebarea „dar există vreun contract, ceva, care arată motivul existenței studentei în acel avion?” s-a lovit de-un zid. Sper că la final vinovat de moartea studentei să nu fie chiar spitalul, care i-a acordat șansa de a-și practica viitoarea meserie, pe motiv că nu aveau niște acte completate.
Autoritățile, miniștrii, smurdul, premierul și toți ceilalți care ar fi putut face ceva, plimbă motanul de la unul la altul. Ba chiar în loc să-și dea demisia, pentru „incompatibilitate cu funcția primită”, își plimbă meclele pe la televizor sugerând să se repete episodul accidentului, că acum sunt pregătiți și știu ce să facă.

Frumos, nu?:)

Și totuși, pe partea cealaltă se află:

neputința unui doctor care n-a putut să salveze o tânără. (eu una am fost impresionată de felul în care se uita în gol și spunea „încercam…încercam s-o readuc la viață”)
daruința unor doctori care-nvață pe rupte o viață întreagă și lucrează fără nicio mulțumire monetară, doar pentru a salva viețile unor oameni care atât mai au: șansa unui transplant.
și-o doamnă bolnavă, care dupa 63 de ani de viață și-a dat poate seama că șansa sa a costat două vieți, printre care cea a unei tinere studente, viitor medic, și care poate acum se gândește cu regret că și-a dorit să trăiasca. A mai observat cineva că femeia asta care n-are nicio vină se simte mai vinovată decât minunații noștri miniștri?

Mai e cineva care simte că locul lui nu-i in România?

În Parlament nu-s scaunele așa comode…

„Deeci, tu ești fericita câștigătoare a unei excursii în Parlament”. Cam așa a sunat începutul unui super-weekend petrecut în Parlament. Iar acum e finalul primei zile petrecute acolo… Iar pentru asta trebuie musai să povestesc, cât încă sunt sub „influență”.

Mi-am primit ecusonul cu „Presă” și am fost invitată înăuntru. Când m-am văzut intrată am luat-o tot înainte, tot înainte…până ce am primit invitația: „urci și tu?”. Eram lângă un lift, iar în fața mea era cineva…care am bănuit eu (și am bănuit bineeee!) nu era din rândul organizatorilor evenimentului. Și așa ușa s-a închis și mi-am dat brusc seama că eram puțin…rătăcită. Al naibii, aveam 5 minute de când intrasem și deja nu mai știam unde sunt.

Trecând peste micuțul incident, prima parte a evenimentului a fost în Plenul Parlamentului, o sală uriașă, exact aia în care dorm politicienii în general. Și-au început diverse discuții, prezentări și…entuziasmul ăla că ești într-un super loc, alături de super-oameni.

Apoi, până la finalul zilei, am urmărit atentă dezbaterile partidelor PSD, PDL, PNL, UDMR și PC despre legile propuse. Și-am văzut sălile partidelor, la geamul cărora se-ntindea Splaiul Unirii, Parcul Izvor și un peisaj minunat, mai ales când ții cont de faptul că te afli în cea mai impozantă clădire din România…

Despre holurile întortocheate, aventura cu liftul, distracțiile din pauze și despre oboseala ce m-a cuprins spre final n-o să mai zic, ci vă las să vă imaginați numai.

Mâine-i ziua doi, iar eu sper să fie cel puțin la fel de minunată ca asta! 🙂

Vreau o ţară ca afară(IV) Azi: Nu o revoluţie a pornografiei asistentelor lui Capatos

În zona Universităţii, cu 23 ani în urmă, undeva în faţa Intercontinentalului, oamenii s-au strâns în număr mare strigând cu toţii în cor „Jos Comunismul” şi luptând pentru ceea ce urma să devină ultima etapă a căderii comunismului în ţara noastra. În vremea aceea, oamenii purtau pancarte cu mesaje anticomuniste şi erau revoltaţi de ceea ce însemna România acelor timpuri.

16 aprilie 2013…

Pe strada numită „21 decembrie 1989” (în semn de respect pentru revoluţia de-atunci) Antena 1 porneşte ceea ce poate fi numită „Revoluţia Pornografiei”. 2 domnişoare îmbrăcate mai mult decât sumar(doar mici bucăţele de material le fereau de ruşinea că puteau fi văzute „cum le-a lăsat Dumnezeu”) purtau şi ele pancarte, dar nu în semn de protest, ci pentru a se lăuda cu ceea ce erau: „asistente periculoase” şi se mişcau haotic în stânga şi-n dreapta…în paşi de dans. Alături de ele era un nene ce le filma mândru în timp ce ele arătau şi dădeau din ceea ce se presupune că au ele mai scump (zic se presupune că dacă au avut curajul să stea în chiloţi şi-n sutien în stradă, în văzul lumii, înseamnă clar că nu valorează prea mult ele…au oferit „spectacol” oricărui trecător, ba mai mult, le-au fluierat şi huiduit doi boschetari bătrâni şi nespălaţi).

M-am simţit scârbită iar de ceea ce oferă mass-media poporului român:

-spectacole pornografice pe care le-ar fi putut vedea orice fetiţă cara fi putut fi de mână cu mama sa, venind de la grădiniţă, căci era în plină amiază;

-totala lipsă de respect faţă de zona în care ne aflam. Au reuşit să transforme în numai câteva clipe într-un bar de streaptease o zonă culturală a României (în apropiere se află Teatrul Naţional, facultatea de Arhitectură, Universitatea şi Muzeul de Istorie);

Revoluţia pornografiei în locul unei identităţi culturale şi naţionale. Unde cu ani în urmă Ceauşescu striga „mai dau 100 de lei la salariu” iar poporul se revolta, astăzi tinerele alea arătau tot ce puteau…probabil pentru 100 de lei. Acolo unde cu 23 ani în urmă se scria o parte din istoria României, astăzi Antena 1 împroşca cu noroi întreaga imagine culturală a acelei zone…

Mă-ntreb acum, de ce interesul omului pentru valorile ţării s-a pierdut în favoarea interesului pentru funduri pline de celulită care se mişcă simandicos şi fără jenă în spaţiile publice?

 

Vreau o ţară ca afară (II) Azi: (Nu) o zi în care România e „mai curată”.

De ce sunt contra unei zile în care se strange gunoiul în toată ţara? Pentru simplul fapt că oamenii indiferenţi vor rămâne indiferenţi până la capătul speranţelor celor ce vor să-i trezească la realitate.

25 septembrie 2010.

200.000 voluntari au strâns, cu mic, cu mare, nu-mai-ştiu-câte tone de gunoi din întreaga ţară.

Probabil, n-am stat să evaluez, 26 septembrie 2010: jumătate din gunoaiele strânse cu o zi înainte au fost înapoi pe străzile României.

Pe 25 anul trecut eu am fost unul dintre voluntarii care au strâns gunoaiele altora. Am fost chiar lider, deci pe lângă mine cred că am mai adunat şi alte vreo 10 persoane.  Trecând peste faptul că noi am fost repartizaţi într-o zonă în care mai erau vreo 2 echipe şi atunci când am ajuns noi gunoaiele erau strânse deja, am găsit o zonă numai bună de…deratizat.

În afară de faptul că am strâns o mulţime de pamperşi, bidoane, haine, întreaga zonă era plină de moloz depozitat de o firmă de construcţii ce se afla prin preajmă.

Am constatat că oamenii indiferenţi rămân indiferenţi. Probabil de-aia s-au gândit oamenii că ar fi bine şi anul ăsta o zi a curăţeniei.

Chestia asta e ceva gen: hai să strângem gunoaiele să arătăm oamenilor câtă ambiţie şi cât de harnici putem fi noi. Hai să fim optimişti şi să ne distrăm într-o zi strângând dupa alţii (da, te distrezi, că doar eşti cu prientenii şi ce-i între prieteni e clar că iese bine). Hai să facem asta, dar doar atunci când vedem că pentru oamenii din jur activitatea noastră din ziua respectivă a însemnat ceva…

Pentru cei mai mulţi din  oamenii care nu au luat parte la activitate, fapta voluntarilor a fost egală, sau aproape egală, cu zero. Da, zero, dovadă fiind faptul că tot atâtea gunoaie domnesc pe străzile oraşelor, iar cei care le fac nu sunt în niciun fel pedepsiţi. Indiferenţa asta vine de la cei de mai de sus. Nu spun că nu e şi lipsa celor 7 ani de-acasă, dar poate puţin imbold, o amendă, un avertisment, ceva, n-ar strica.

Sunt sigură că şi anul ăsta se vor aduna o sumedenie de voluntari, nici nu sunt contra acestui fapt, dar probabil vor fi şi ei surprinşi…neplăcut, că nimănui nu i-a păsat de munca lor.

Şi încă o chestie: gunoaiele ce domnesc pe străzi sunt acolo şi datorită faptului că firmele de salubrizare îşi fac treaba cum nu se poate mai bine.

Ok, s-a dat un exemplu anul trecut, că oamenii vor o ţară mai curată, dar de ce nu s-au luat măsuri!? De ce pe primari îi doare tot în cot de curăţenia oraşelor? De aia. Pentru că suntem români, şi ne place să ieşim în stradă să mâncăm seminţe şi să aruncăm cojile în drum. Pentru că ne plac distracţiile de duminică, dar nu şi strânsul resturilor menajere… Pentru că suntem…români. Iar românii=indiferenţi.

Let’s do it, Romania, 2011. Tare fericită aş fi să văd o schimbare faţă de anul anterior.