24 :)

Când am împlinit 18 ani mi-am pregătit o listă cu vreo 20 lucruri pe care trebuie să le fac înainte de vârsta de 30 de ani. Mai am cel puțin jumătate din lista aia de împlinit, căci încă n-am găsit nici momentul să fac bungee-jumping (nici curajul, cel puțin după ce am avut ocazia să mă dau în leagănul aflat la altitudinea cea mai mare din Europa)și nici n-am dat încă ochii cu Enrique (cum care? Iglesias? Doh..) ca să pot sa-l pup (pe care, apropo, acum n-aș mai vrea să-l pup). Însă am reușit să-mi îndeplinesc dorințele de a călători și de a vedea lumea.

Mă bucur că atunci când am împlinit 20 ani am avut dorințe puțin mai pașnice ca cele de la 18 ani și mai…serioase. Era exact timpul când plecam cu Erasmus, așa că nu-mi doream decât să fiu nemaipomenit-de-extraordinară și să mă-ntorc din Italia cea-mai-Ralucă-din-toate-timpurile. Și cred că revoluția asta de la 20 de ani mi-a ieșit cel mai bine.

La 23 de ani dorințele au fost mai puține și debusolante, cum de altfel a fost întreaga vârstă, însă acum, înainte de 24, știu ce vreau și ce-mi doresc. Pentru vârsta asta îmi doresc să redevin extraordinară și să fac din nou o versiune mai frumoasă și mai bună a  ceea ce sunt. Și să mă subestimez mai puțin :). Așa că, dragă 24, poți să vii liniștit, căci eu deja știu la ce-am să lucrez anul ăsta! 🙂

Bună dimineaţa, Bucureşti!

Cling cling cling…mi-anunţa ceasul deşteptarea. Ziua a doua de mers la BCU (apropo, trebuie neapărat să spun că mi-e tare drag locul acesta, chiar dacă în general nu-mi place în bibliotecă pentru că trebuie să faci linişte şi alte de-astea, dar la BCU mă simt ca la mine-acasă).

Şi chiar dacă patul era cald, iar afară mohorât, trebuia să-mi trezesc copilaşul (pe draga de Andra, căci atunci când îmi răspunde la telefon, somnoroasă, parcă-i un copil alintat) şi să mă pregătesc să plec. După ce ne-am îndemnat una pe alta vreo 10 minute, am reuşit să ne dăm jos din pat. Cafea, mic dejun, muzică şi o dimineaţă tareee neliniştită.

Ca-ntotdeauna, dacă la fix pleacă maşina, la fără un minut eu ies din cameră, după ce cafeaua am băut-o în baie, în timp ce o mână se plimba prin trusa de machiaj, iar cealaltă mi-arăta cât e ceasul.  Dar apuc şi ies, încui şi…descui uşa iar, îmi dau seama că am uitat telefonul, mă duc la pat, răvăşesc pătura de învelit, nu este nicăieri telefonul, ca-n orice altă zi grăbită, telefonul este în buzunar, ies iar pe uşă, cobor scările în cea mai mare grabă posibilă, urc în maşină, porneşte şi…îmi dau seama: linguriţa (pentru prânz!) am uitat-o acasă. E un făcut plecatul de dimineaţă şi uitatul ăsta.

La metrou lume grăbită, la Unirii ca-n fiecare zi îmi admir tablourile din expoziţie, oamenii trec grăbiţi pe lângă mine şi constat(pentru a mia oară!) că sunt singura care priveşte ce-i în jurul ei. („Hepatita C nu doare. Doar omoară!” Impresionant mesajul panoului, păcat că sunt singura care-l citeşte…iar asta în fiecare dimineaţă.)

Ajung în staţie, de pe scări văd 4 rânduri de oameni care aşteaptă acelaşi metrou ca şi mine, 1 din 3 oameni cu ziarul Ring în mâini. Aglomeraţie, lumea se-mpinge către metrou…iar eu mă-ntreb de ce în fiecare dimineaţă totul e la fel. Cobor la Romană, plouă, mărţişoarele sunt tot acolo unde erau şi ieri…doar lalelele par a fi altele decât cele de ieri. Sunt la fel de multe şi la fel de frumoase şi parcă doar ele îmi mai înveselesc ziua posomorâtă şi somnoroasă.

Spre BCU o mulţime de maşini grăbite, mă enervez pe cineva care a trecut în grabă pe lângă o băltoacă pntru că dacă nu m-aş fi ferit eu m-ar fi murdărit de noroi şi…îmi văd mai departe de drum.

La bibliotecă, chiar dacă e abia ora 9, primesc numărul 17, doamnele de-aici sunt drăguţe, iar locul meu din sală m-aştepta.

Îmi iau iar locul cu numărul 11,ca numărul din catalog  în liceu…

E-o dimineaţă tare, tare, tare greoaie…