BraveCut, un trend pe care ar trebui să-l respecte toate femeile!

Dear Rapunzel, I’ll see you again in 4 years!

#ShortHairDontCare

Știți oamenii ăia care merg și donează sânge regulat? Ei bine, eu nu sunt una dintre persoanele acelea. Ei bine, mi-ar plăcea nespus să spun că sângele meu curge prin venele altcuiva și salvează o viata. Dar nu pot.

Aşa că nu-mi rămâne decât să mă laud cu faptul că în curând părul meu (da, da, minunăția mea de păr blond și lung până aproape de fund) o să acopere creștetul unei fete care se luptă cu cancerul și cu supărarea faptului ca și-a pierdut feminitatea și frumusețea. Pentru că suntem femei şi ştim cât de dureros ar fi să ne uităm în oglindă la un chip fără păr…

Astăzi sunt mai fericita ca niciodată. La final de 2016 am făcut cel mai frumos lucru din acest an: mi-am tuns părul pentru a-l dona.
Pentru că în decembrie se întâmplă minuni. Și pentru ca înainte nu era decembrie în care să nu fiu alături de o persoană dragă.

Înainte îmi plăcea să spun că sunt o prinţesă. De astăzi mă bucur că nu mai sunt prinţesă.

Pentru că eu, de azi nu mai sunt o prințesă, sunt SuperErou!

 

Direct din Parlament, din mijlocul „generației Facebook”

Este al doilea an în care mă bucur să fiu alături de tineri la un eveniment care „instigă” la o preocupare continuă asupra unei societăți mai bune și mai frumoase: Parlamentul Tinerilor nr VI. Dacă nu mă înșel, ediția trecută a fost prima în care s-a adăugat și o funcție importantă a presei. Și așa a apărut Vocea Tinerilor Parlamentari. Pentru mine, ca redactoare a acestui ziar, participarea la acest eveniment este un fel de lecție, nu doar de democrație, ci și de înțelegere a faptului că există foarte mulți tineri de vârsta mea, sau chiar și mai mici, preocupați de politică.

Ca studentă a unei facultăți de Comunicare și Relații Publice, lecțiilor despre funcționalitatea Parlamentului și a rolului său s-a adăugat o altă lecție, poate cea mai importantă: înțelegerea faptului că aparțin unei societăți în care adolescenții, netrăind anumite etape pe care le-au trăit părinții acestora, dau aripi viselor și speranțelor lor. Iar visele tinerilor participanți la Parlamentul Tinerilor ediția a VI-a s-au construit în jurul schimbării societății în care ne aflăm. În cele trei zile am cunoscut liceeni care sunt președinți ai unor grupări politice județene, tineri care au propus legi pe care urmează să le susțină și care vor fi dezbătute în Parlamentul European, sau studenți care au adus o noutate în liceele din județele de proveniență ( ex. înființarea unui club de dezbateri și câștigarea de premii naționale). Și da, toate acestea sunt doar exemple de preocupare a tinerilor din societatea în care trăim!

Personal, după cele trei zile de ascultat dezbaterile din Parlament, (venite exact după alegerile parlamentare din 16 noiembrie) vreau doar să mulțumesc tuturor participanților pentru energia, optimismul și pentru tot ceea ce încercă să facă pentru societatea noastră. Generația noastră, devin pe zi ce trece tot mai sigură, e una frumoasă și care chiar spune și ea ceva!

Dragi participanți, vă mulțumesc că m-ați lăsat să vă cunosc și sper că aripile pe care le-ați întins până acum, spre îndeplinirea viselor voastre, nu se vor lăsa doborâte și că vor zbura tot mai departe, pentru o schimbare generală a României.

A consemnat,

Ezaru Raluca

Istoriile unui călător

Astăzi îmi lipsesc aventurile călătoriilor prin lumea asta mare și minunată…

Sunt Raluca și invidiez libertatea zborului oricărei păsări. Pentru că ele sunt aproape de soare când vor și pentru că se pot opri să simtă norii și să vadă răsărituri pe care noi doar le visăm… Îmi plac norii și forfota din aeroporturi. Îmi plac despărțirile și ideea descoperirii de noi orașe. Aterizatul într-un alt oraș mă emoționează mai mult decât o cerere în căsătorie, iar aeroporturile le simt ca pe un mozaic cultural amestecate cu oameni care adună mii și milioane de povești minunate…

Așa îmi începeam mereu călătoriile: cu minunata mea valiză plimbată mii și mii de kilometri, cu biletele prinse la reducere, neapărat cu maxim 60 euro/dus-întors și cu kilograme (poate tone!) de optimism și vise… Scanatul bagajelor se făcea simultan cu scanatul oamenilor din jur de către mine: mămica africană cu un băiețel-minune care se duceau în vizită la mătușa din Paris, bărbatul la costum și barbă îngrijită care-și bea cafeaua înaintea unei conferințe la Nisa, italienii gălăgioși care merg în vacanță, Uruguay, Slovenia, Canada, Olanda…toți în avionul spre Ibiza…sunt doar câțiva din oamenii cu care am călătorit…

În vacanță să nu-ți faci planuri, pentru că situațiile cu care te lovești ți le strică mereu. Eu pot să jur că așa e!!!

În rochița mea de prințesă, o dată la două săptămâni, porneam spre unul din aeroporturile din Roma. Cele ”două ore înainte de îmbarcare” au devenit în ultima călătorie, spre Catania, ”ultimele 20 minute până la decolare”, udate de lacrimi fierbinți și stropi mari de ploaie…

(Roma)

Cu zâmbete largi și cuvinte stâlcite în italiană/engleză/franceză/spaniolă, reușeam să lămuresc esențialul.

Paris: ”-Nu, nu…nu punga asta!

-Dar ce ai aici?

-Macarons… (blush)

-(glumind) Păi…cu astea nu ai voie! Le oprim noi.

-(negăsind niciun alt cuvânt în franceză care să mă ajute) nu, nu, nu…”

Cu hărți în mână mă credeam boier…dar nu și în Ibiza, când cei 6 km aeroport-hotel, în 30 minute (pe jos) au devenit cei mai chinuitori din viața a trei minunate studente(sărace, că altfel luam un taxi!) fluierate pe autostradă, cu toate cele 5 bagaje pentru o săptămână. (și o poză!)

La fel cum și la Milano, dintr-o scurtă călătorie cu trenul până la Lacul Como a devenit o ”scurtă călătorie până în Elveția”- doar pentru că am greșit stația la care trebuia să cobor.

Și-acum, că tot am amintit de TrenItalia, măcar să-mi amintesc și de cele două nopți dormite-n gară în Roma, doar pentru că nu există trenuri care se duc spre Perugia pe timp de noapte… Sau despre ce-nseamnă întârzierile (care erau la ordinea zilei!) și minunata grevă dinaintea vacanței în Sicilia, când aș fi rămas la 150 km de Roma și aș fi pierdut avionul cu destinația Catania, dacă n-aveam puțin noroc…

(insula Formentera, Spania)

Și că tot am amintit de greve, ar trebui să mulțumesc cuiva pentru mesajul primit exact în momentul în care am ieșit din casă, spre aeroportul din Alghero: ”Bla bla bla…Ryanair, inform…bla bla…avion/anulat/detalii pe site”. Căci doar, pe lângă dureri de cap că ar trebui să plătesc iar biletul de avion (care în final n-a fost să fie, că doar deh…am stâlcit cum trebuie italiana) m-am făcut cu o zi în plus în Sardinia, pentru că ”grevă în Ciampino”, iar avioanele erau anulate.

(apus in Nisa, din parcul unde am rămas blocați ceva timp până la…eliberare)

Și că tot am amintit de bani, o să îmi amintesc și despre chinezoaica din hotelul din Milano, care îmi invoca ”tassa di soggiolno” în plus față de prețul rezervării, cu o italiană mai proastă ca a mea (și pentru cei care nu știu, pentru chinezi nu există litera R, ea devine L, deci conversația era de zece ori mai interesantă cu tantea asta).

(apus în Cagliari)

Iar la capitolul oameni, am să păstrez un loc cu oameni cunoscuți ”întâmplător”: băieții din Letonia, Estonia și Rusia din Ibiza, al meu ”Romeo” din Lecce văzut în trenul spre Milano, poloneza de pe insula Maddalena, italianul ce pleca spre Australia, pentru a lucra, pleca ”la întâmplare”, doar cu gândul de a se angaja (ah, îi promisesem un mail cu o poza din vacanța noastră minunată din Ibiza!), italienii gălăgioși de pe insula Formentera care m-au plimbat cu motocicleta, bătrâna arabă cu văl pe fața cu care am ”vorbit” prin zâmbete în noaptea petrecută în Roma…și mulți mulți alții…

Că doar așa-i în călătorie: oameni mulți cu povești de amintit. Și locuri minunate cu amintiri minunate.

(Ibiza)

Fericirea,

-…e atunci cand zbori catre necunoscut; chiar daca ai lacrimi siroaie in obraji;

-…e atunci cand progresezi in ceea ce priveste vorbitul intr-o limba noua;

-…sta in fericirea celorlalti, cand vin aniversarile prietenilor internationali,

-… te cuprinde cand, pe versurile ‘I have the time of my life’, tu plutesti in aer, din bratele unui dansator minunat,

-…sta pe masa, la fel ca si tine, nu pentru ca ai baut, ci pentru ca acolo sunt toti prietenii tai,

-…se naste din emotiile unui examen pe care il treci cu nota maxima,

-…apare in povestile ‘after-party’ din lungul drum spre casa, la ora sase dimineata, alaturi de prietenele tale,

-…sta intr-un sarut cu cel mai frumos sicilian brunet cu ochi verzi si ten masliniu din oras :))

-…o gasesti in victoria unui concurs la care pleci cu gandul „eu voi castiga si le voi spune, mandra, ca sunt romanca, iar pe buzele tuturor va fi numele meu”. Chiar daca cuvintele de lauda ale atator profesori te-au coplesit si te-au lasat fara cuvinte sau puterea de a spune ceea ce voiai…

-…zboara printre nori, la fel ca tine, cu fiecare calatorie pe care o faci;

-…o canta toti din jurul tau, pentru tine, prin cuvintele „laaaa muuulti aaaaani” chiar daca nu tocmai in romaneste,

-…te lasa muta, printr-un buchet de flori minunate la 10 dimineata;

-…iti linisteste inima inaintea fiecarui examen;

-…sta in aeroport, atunci cand ti-astepti mama;

-…o alcatuiesc toti oamenii minunati pe care ii ai in jurul tau.

Soc cultural: si daca esti romanca, de ce nu te imbraci ca la tine acasa?

Actuala cea mai apropiata prietena „cea mai buna” este o minunata fata de origine…africana. Nascuta in Tunisia, s-a mutat in Europa atunci cand a inceput facultatea. De la ea invat o multime de lucruri despre viata musulmanilor, despre Coran si despre tot ce as putea invata, tinand cont ca sunt atatea diferente intre noi.

Aseara, intre discutii diverse, ma intreaba total nevinovata: „dar tu de ce nu te imbraci ca si ceilalti romani!?” Si-apoi imi spune ca pentru ea romancele se-mbraca in fuste lungi si e uimita de faptul ca eu sunt prima romanca blonda pe care o vede. Iar eu, o rasista convinsa in ceea ce-i priveste pe tigani, care in urma cu un an era cat pe ce sa fie data afara de la un seminar universitar pe motiv ca rasismul este interzis in mediul universitar, raman blocata pret de cateva secunde.

Mi-explica repede ca atunci cand a venit in Italia stia ca romanii sunt „normali”, ca sunt mai mult sau mai putin egali cu europenii, dar ca vazand cersetori cu fuste pe strada a intrebat de unde vin, iar raspunsul dat de toti italienii a fost: Romania. OK, si-aici incepe o luuunga lamurire despre cum ei sunt diferiti de noi, cum ca sunt nomazi, ca vorbesc alta limba… iau youtube-ul, caut un clip in „tiganeasca”, iar la auzul cuvintelor ma dezvinovatesc subit: „uite; asta nu e romana…eu nu inteleg nimic; niciun cuvant din ce spun astia aici”. Ea saraca ma crede, ii arat un alt clip cu o „inmormantare traditionala”, ramane socata de muzica si felul in care vad tiganii trecerea de la viata la moarte…admira „valul” (deh; ea e musulmanca, respecta tot ce inseamna femeie care poarta val), ii explic ca ala nu are nicio insemnatate in viata religioasa a lor, ma crede pe cuvant si isi cere scuze pentru increderea pe care a avut-o in indiferenta italianilor.

Eu, inca suparata pentru ca m-a facut tiganca, trag concluziile: noi romanii  suntem prea toleranti cu tiganii: de mult timp nu ni se mai pare o ciudatenie petrecerea lor de la inmormantare, regelui „autoproclamat rege” i se accepta titlul, ii numim romi, fustele si ciudateniile lor au devenit parte din peisajul romanesc…

Sa fiu sincera, sunt tare suparata pentru ca ignoranta unora ne costa pe noi, romanii, atat de mult.