Din intrările cu trântit de uşă şi ţipat din toţi rărunchii „SHUT UP!” n-a mai rămas decât o încercare de impunere în faţa noastră şi nişte cuvinte aproape cântate: „shut uuuup”! Şi zâmbete…zâmbetele noastre, pentru că am învăţat-o.  Şi ştie şi ea că nu ne mai trezeşte emoţiile din clasa a IX-a când, imediat ce se suna eram cu toţii în bănci şi dacă vreun măscărici (în general eu eram ăla) se trezea să iasă din bancă, întreaga clasă sărea cu gura pe el: „ vrei să se supere iar diriga!?” Şi se supăra. S-a supărat nu o dată, nu numai din cauza mea şi din diferite motive. Niciodată aceleaşi. Cine n-o cunoştea şi o auzea cum ţipă probabil zicea că noi n-avem o dirigă, ci un Hitler în clasă. Da, poate era Hitler, poate ţipa, poate se supăra…dar la fel de repede îi şi trecea.

Cred că în 4 ani am dat vreo 10 teste pentru bună purtare, am auzit-o ţipând de (n/2)+1 ori (unde n= numărul de zile de şcoală), ne-a trimis la Metalurgic de tot atâtea ori de câte ori am auzit-o ţipând şi…ne-a promis „pe cuvântul ei” că ne lasă de 100 de ori… Dar nu ne-a lăsat. Şi n-a scăpat niciunul de sub aripa ei, să se ducă la Metalurgic. Nici măcar eu când  chipurile îmi făceam dreptate singură, nici Bughy când şi-a expus dragostea lui pentru paginile ei, nici Petru când chiulea, nici Vlad când fuma, nici…de ce eu sunt singura fată pe care a trimis-o (prin vorbe) la Metalurgic!?

Şi din reaua de diriga, cea care băga sperieţii în toţi elevii cu care NU făcea ore, de la începutul semestrului doi s-a transformat în… „buna de diriga” (şi doar n-o fi numai de la vârstă acum…). Apare pauză de pauză la catedră cu veşnica ei cafea (şi uneori mă-ntreb oare a câta e pe ziua respectivă) şi nu pleacă decât după ce se sună. Şi în tot acest timp, de la catedră, ne urmăreşte pe toţi şi rareori ne mai spune ceva. Cred că ar vrea să se facă invizibilă, să ne vadă „în suc propriu”, însă se mulţumeşte şi cu ce are. Timp de 10 minute ne are în vedere pe toţi, urmăreşte uşa de fiecare dată când se deschide şi uneori privirea ei mi se pare de-a dreptul nostalgică. Ieri a intrat în clasă şi ne-a amintit câte saptămâni de şcoală mai avem…de parcă ar vrea să ne facă tot mai conştienţi că povestea liceului se termină şi că în curând vom fi tot mai mari şi că, inevitabil…o vom “părăsi “.

În clasă au început pariurile: va plânge sau nu diriga la sfârşitul anului?

Altfel spus, din cele 20 de dorinţe pentru anul ce urmează să treacă, 15 dintre ele sunt bifate. Adica au rămas 5 lucruri pe care le voi îndeplini în 2012, ca vor fi rest de la anul anterior.

După cum bine se ştie, tot răul spre bine. Anul ce va trece mi-a adus o mulţime de lucruri noi în viaţă şi multe sentimente pe care nu le cunoscusem încă. De exemplu, am învăţat să-mi preţuiesc prietenii şi  să ţin pentru mine unele lucruri, cum de altfel am învăţat şi faptul că uneori oamenii spun mai multe decât pot realiza…

În 2011 am devenit majoră (mai mult sau mai puţin, că mie tot îmi vine să plâng la mama când dau de prea multe…responsabilităţi- impropriu zis plâns, la fel şi responsabilităţi), adica am făcut 18 ani la mulţi kilometri distanţă de casă (şi pentru asta probabil urmatorii 20 de ani mama va fi lângă mine, nelipsită, când voi mai aduna un an, nu că nu mi-ar plăcea).

În 2011 am avut parte de cea mai frumoasă vară, plină, în adevăratul sens al cuvântului, de-o toamnă mai mult sau mai puţin deosebită, care s-a încheiat în forţă, prin primirea permisului de conducere,  si de-o iarnă…

Iarnă? Anotimpul ăsta mereu m-a întristat. Nu ştiu ce-are cu mine, dar mereu mereu îmi face sufletul aproape la fel de îngheţat ca şi apa de-afară. De exemplu, azi am constatat ca în ultima perioadă am fost extreeem de pesimistă, ca să nu-mi mai amintesc de minunatul Crăciun în care am reuşit să mă cert cu aproape toată lumea care m-a înconjurat şi am reuşit să stric dispoziţia tuturor. Cu siguranţă însă, dupa 1  ianuarie, o să-mi revin. Asta pentru că îmi propun să se întâmple aşa.

Pentru anul care vine, ca prim ţel este admiterea mea la facultate şi restul…restul nu mai are nicio valoare. Restul poate să fie cu fulgere, cu dureri de inimă, cu lacrimi, cu fericire, cu o droaie de prieteni, cu orice orice orice orice…nu prea mă interesează. Cel puţin nu acum.

Nu ştiu la alţii cum e cu-nceputul ăsta, dar probabil o sa-mi ramână în permanenţă frica de aşteptat la semafor (acolo s-a întâmplat să-mi moară o dată, de două ori, de trei ori…de foaaarte multe ori motorul, şi spre exasperarea mea şi probabil şi a celorlalţi din trafic, la acelaşi semafor) şi strigătul mamei: coboară din maşină că nu eşti în stare să conduci! (de parcă am facut cine ştie ce…).

Mama e mama. După ce s-a hotărât ea că trebuiesc dată jos, mi-a mai dat o şansa. Am primit-o, cu riscul de a o asculta pe mai departe: frânează, acum, mai încet, mai tare, mai la stânga, claxonează, etc… La un moment dat a înţeles şi că nu prea o bag în seamă şi s-a oprit. Dar probabil se ruga să ajungă acasa…

Fratele meu e mai răbdător. A aşteptat câte cel puţin 3 minute la fiecare semafor să reuşesc să pornesc motorul, nu m-a înjurat nici când am reuşit să pornesc exact când semaforul s-a schimbat iar în roşu iar eu am apăsat iar frâna, normal, repetând algoritmul cu nu-porneşte-ce-mă-fac. M-a răbdat şi când toţi şoferii din spatele meu claxonau şi probabil mai şi înjurau. Dar răbdarea sa s-a oprit atunci când s-a auzit sirena unei maşini la intervenţie.  Şi cam acolo s-a încheiat şi prima mea încercare de-a conduce, după traseu.

Fratele meu a înţeles şi stilul meu de-a pune frână, a înţeles şi că imediat dupa ce îl dau mult prea aproape de partea dreaptă urmează să mă redresez şi singură, a înţeles şi că nu pot face mai mult de 2 lucruri în acelaşi timp la volan, deci nici măcar să vorbesc nu prea pot…

Ceilalţi şoferi…ca oamenii şi ei. Care mai pricepe că abia învăţ, care mai claxonează, care probabil mă-njură de mamă mamă…

Eu…ca un novice. Nu plec fără să-mi lipesc bine bine bine, dacă s-ar putea foarte bine, semnele de începător şi nici fără părul prins cat mai în coc (eheee, pai să mai zică şi că-s blondă!?). În rest totu-i bine şi frumos.

Tot azi, pe lângă semi-drumul Tulcea-Galaţi, am descoperit că pe permisul meu sta scris o restricţie: 01.01. Şi m-am gândit, şi m-am gândit…hotărâtă să opresc şi poliţia de la rutieră să-mi explice ce-i cu 01.01, de ce 10 ani n-am voie să conduc în prima zi din an, cu greu am fost liniştită să nu fac şi prostia asta. Iar când am ajuns acasă am descoperit minunea. Tata google ştie el ce ştie… ) 01.01=ochelari de vedere.

Mi-ai promis că ai să-mi fii alături, două vieţi în plus de cea pe care o trăim acum. Mi-ai promis că ai să-mi fii alături la bine şi la greu, că răutăţile celorlalţi vor trece pe lângă noi şi noi vom rămâne neclintite, că prietenia trece prin apă şi foc.

Mi-ai promis că vei fi prietena mea pentru totdeauna…dar n-ai făcut-o.

25 septembrie 2010.

200.000 voluntari au strâns, cu mic, cu mare, nu-mai-ştiu-câte tone de gunoi din întreaga ţară.

Probabil, n-am stat să evaluez, 26 septembrie 2010: jumătate din gunoaiele strânse cu o zi înainte au fost înapoi pe străzile României.

Pe 25 anul trecut eu am fost unul dintre voluntarii care au strâns gunoaiele altora. Am fost chiar lider, deci pe lângă mine cred că am mai adunat şi alte vreo 10 persoane.  Trecând peste faptul că noi am fost repartizaţi într-o zonă în care mai erau vreo 2 echipe şi atunci când am ajuns noi gunoaiele erau strânse deja, am găsit o zonă numai bună de…deratizat.

În afară de faptul că am strâns o mulţime de pamperşi, bidoane, haine, întreaga zonă era plină de moloz depozitat de o firmă de construcţii ce se afla prin preajmă.

Am constatat că oamenii indiferenţi rămân indiferenţi. Probabil de-aia s-au gândit oamenii că ar fi bine şi anul ăsta o zi a curăţeniei.

Chestia asta e ceva gen: hai să strângem gunoaiele să arătăm oamenilor câtă ambiţie şi cât de harnici putem fi noi. Hai să fim optimişti şi să ne distrăm într-o zi strângând dupa alţii (da, te distrezi, că doar eşti cu prientenii şi ce-i între prieteni e clar că iese bine). Hai să facem asta, dar doar atunci când vedem că pentru oamenii din jur activitatea noastră din ziua respectivă a însemnat ceva…

Pentru cei mai mulţi din  oamenii care nu au luat parte la activitate, fapta voluntarilor a fost egală, sau aproape egală, cu zero. Da, zero, dovadă fiind faptul că tot atâtea gunoaie domnesc pe străzile oraşelor, iar cei care le fac nu sunt în niciun fel pedepsiţi. Indiferenţa asta vine de la cei de mai de sus. Nu spun că nu e şi lipsa celor 7 ani de-acasă, dar poate puţin imbold, o amendă, un avertisment, ceva, n-ar strica.

Sunt sigură că şi anul ăsta se vor aduna o sumedenie de voluntari, nici nu sunt contra acestui fapt, dar probabil vor fi şi ei surprinşi…neplăcut, că nimănui nu i-a păsat de munca lor.

Şi încă o chestie: gunoaiele ce domnesc pe străzi sunt acolo şi datorită faptului că firmele de salubrizare îşi fac treaba cum nu se poate mai bine.

Ok, s-a dat un exemplu anul trecut, că oamenii vor o ţară mai curată, dar de ce nu s-au luat măsuri!? De ce pe primari îi doare tot în cot de curăţenia oraşelor? De aia. Pentru că suntem români, şi ne place să ieşim în stradă să mâncăm seminţe şi să aruncăm cojile în drum. Pentru că ne plac distracţiile de duminică, dar nu şi strânsul resturilor menajere… Pentru că suntem…români. Iar românii=indiferenţi.

Let’s do it, Romania, 2011. Tare fericită aş fi să văd o schimbare faţă de anul anterior.

O bunică îşi priveşte cu mândrie nepoţii. Stau amândoi pe scaunele autobuzului, unul lângă altul, şi-şi povestesc: uiteee, mai e puţin şi vom decola. Uite, bunicule, când vine şoferul?

Azi mergem la pestacol? Cu cine e pestacolul? Şi o să dansăm şi noi acolo, pe scena aia?

Tati, de ce mami s-a dus la serviciu? Eu vreau să stea acasă, cu mine.

Aici copiii patină? De ce nu se patină vara? De ce se patină iarna?

Mami, de ce apune soarele?

Mama: Când apune soarele, dispare din faţa noastră şi atunci alţi oameni au soarele în faţa lor.

Fetiţa, cu ochii lăsând să i se vadă doar curiozitatea: Care oameni mami?

Mama: Din alte ţări…

Fetiţa, parcă înţelegând: Şi oamenii ăia vorbesc ca noi?

Mama: nu draga mea…

Mami, de ce vine noaptea? De ce ne culcăm?

Mama: pentru că trebuie să creşti…

Dar nu mi-e somn mami…

Şi-atunci guriţa se întredeschide toata într-un căscat, ochii se bagă sub plapumă, iar Moş Ene domneste peste trupul fetiţei…

mami…

După cum am spus şi în titlu, astăzi mă voi plange de ţiganii care parcă în curând vor fi mai mulţi decât românii.E clar că din ce în ce mai mulţi ţigani ne năpădesc, însă toate astea pentru că românii nu ştiu niciodată să-şi apere ce e al lor.

De exemplu, acum câteva săptămâni am fost în Buşteni. Pentru mine, personal, e un loc frumos, mi se pare că doar acolo am munţii atât de aproape de locul în care locuiesc pentru câteva zile. Şi da, îmi place nespus de mult să urc pe munte şi să fac drumeţii.

Şi cum nu se putea Buşteni fără cascadă (bănuiesc ca deja Urlătoarea toată lumea a văzut-o, măcar o dată în viaţă), am pornit într-o dimineaţă plini de voie bună spre cascadă.

La poalele munţilor, o pancartă ne anunţa că am intrat în Parcul Natural Bugeci, şi că focul şi aruncatul deşeurilor este interzis. După alte cca. 20 minute ajungem la cascadă, unde…stupoare: în loc de cascadă am găsit deschis un magazin mixt marca rromilor. Pe-o bucată de stancă era mâncare,  apa din cascadă ţinea loc de frigider pentru apă plată (sau minerală, dupa gust ), bere, suc (cu sau fără acid, la cutie sau…nu ). Începând cu acadele şi terminand probabil cu lapte, brânză şi oua, găseai de toate la micii negustori.

Ce gură de aer să mai iau? Mi-era de ajuns ce văzusem. După ce fac 1-2 poze, drept dovadă domn’le, că de lăudat sigur nu mă puteam lăuda cu aşa ceva,  mă-ntorc şi am un şoc şi mai mare: pe versantul din stanga a muntelui, o tanti cu fusta pregătea focul. Cum ce foc? Pentru porumb domnnule. Ce, aţi mai văzut voi mare sau munte fără porumb fiert sau copt?

Dezamăgire totală cand văd şi minunea asta. Chiar nu m-aşteptam. Probabil în 2 ani vedem acolo nisip lângă cascadă, umbreluţe…deh, bronzul de munte e cel mai frumos.N-am mai stat, dar dupa ora 12 sigur se-ncingea şi-un dans…pe manele, normal.

Ciudat este faptul că de când intri în pădure eşti avertizat că focul este interzis şi că rişti amenzi usturătoare. Dar…cine să-i vadă pe ăştia? În ţara lui Papură-Vodă fiecare face ce vrea. Ei fac comerţ. Ţiganii au oricând, orice, oriunde. Nu ştiu cum, dar totul e  conform anotimpului: iarna vând sanie, vara porumb fiert. La mare au ochelari, la munte tricouri. Mă-ntreb pentru ăştia nu există reguli? Pentru ei nu există pedepse? Românilor chiar le place ţigăneala asta? Chiar aşa am ajuns, sa cumpărăm toate prostiile, de 10x mai scumpe, doar pentru că-s “la botul calului”? Chiar nimeni nu înştiinţează autorităţile vis-a-vis de ceea ce se petrece în pădure? De altfel suntem mari ecologişti şi strângem gunoaiele în urma lor (aviz celor care se duc la Let’s do it, România!).

Ţiganii chiar au grijă să strice totul în ţara asta. Mă duceam cu drag la cascada aia, în ciuda faptului că o văzusem de 100 de ori înainte. Era o drumeţie, luai aer,  uitai de tot şi toate. De data asta n-am uitat nimic, din contră chiar. M-am întors plină de nervi, gata gata să le dau şi una celor care cumpărau de la ţiganii ăia. Oamenii chiar n-au pic de demnitate. Oamenilor le place să aibe chiar totul lângă ei, să nu dea doi bani pe cine, ce şi cum vinde.

Mi-e greu să cred ca zicându-mi oful aici schimb ceva, dar poate nu-s singura care e sătula de aceşti ţigani. Poate nu-s singura care ar călca în picioare tarabele cu tot ce vând ţiganii.

Nu-mi doresc decât un lucru: să schimb o mentalitate. Una singură, şi tot am făcut ceva…

Şi pozele, aşa cum am promis:

Am lăsat la o parte lenea de dimineaţă şi m-am hotărât că e neapărat să ies afară, să văd, în sfârşit, un răsărit la malul mării. Trag în stânga şi-n dreapta de câte cineva, mă rog bine de fiecare şi mă hotărăsc că eu chiar am ambiţie. Reuşesc, în final să trezesc pe toată lumea.Spalatul de la cinci dimineaţa este ceva de neimaginat. Mi-a amintit de dimineţile de iarnă, cand tremur de somn şi frig în faţa chiuvetei, aşteptând să curgă apă cu o temperatură de cel puţin 100 grade (nu că aia ar reuşi în vreun fel să mă trezească). Reuşind într-un final să pornim către mare, încă tremurând, prin minte nu-mi trecea decât un lucru: de ce oare e aşa de frig afară, când e luna iulie şi sunt la mare, locul unde e caaaald şi bine tot timpul. Dar trec repede peste asta, cu o slaba încercare de jogging matinal, însă încep să mă încălzesc.

O mare albastră se-ntinde pe o suprafaţă de “cat vezi cu ochii”. Prima impresie a fost vis-a-vis de numărul ridicat de oameni de pe plaja. Credeam că-s singura ce vrea să vadă minunea.

Din locul în care ne-am aşezat, marea lovea cu putere stâncile. Era un fel de cântec de fundal pentru spectacolul ce urma să ne-apară în priviri. Aşteptam tot mai curioasă să văd ceea ce avea să urmeze şi, spre surprinderea mea, am pierdut momentul în care soarele dă marea la o parte, să-şi facă loc pe pământ (imaginaţie bogată, ştiu, însă când eram mică aşa credeam că ajunge soarele cel mare şi frumos deasupra noastră: despicând marea în două şi ieşind falnic din ea…).

A ieşit mandrul soare…poate mai mândru decât mi-am imaginat, şi întregul orizont a prins culori pe care în momentul de faţă cu greu le-aş descrie.

Întreaga imagine, desprinsă parcă dintr-un film, s-a încheiat parcă prea repede, soarele a început să încălzească nisipul, oamenii au început să apară în număr tot mai mare cu umbreluţe de soare, cu şlapi şi costume de baie…şi plaja a început, încet-încet să devină ceea ce este în fiecare zi pe timp de vară…

După 18 ani în care doar am trăit cu dorinţa de a vedea un răsărit la malul mării, am reuşit de curând să-mi îndeplinesc dorinţa.

            Promit să nu te părăsesc, doar că-ţi voi da libertatea pe care, poate, uneori, ai aşteptat-o. Du-te şi veghează de azi un alt copil. Dar nu uita, aşteaptă-mă până atunci când voi simţi că am iar nevoie de tine.  Copilărie, aşteaptă-mă până atunci când îmi voi da seama că doar tu eşti paradisul pierdut.

           Astăzi stropii de ploaie mi-aduc ambiţii şi nu nerăbdare, copiii emoţii, şi nu bucurii, iar întreg sufletul este un întreg ritual al unor dorinţe neîmplinite.

                    A venit…primavara.