April

                    A venit…primavara.

“O sa te ploua pe aripi, Lorelei…”

Ar fi fost probabil ultimele suspine… Era ora 23:00, ora pe cand altadata era fericita sau…se bucura de un somn dulce, alaturi de vise prietenesti ce-i numarau murmurul necontenit.

Tresari. In linistea noptii se pierdeau ganduri si amintiri trecute cu 24 de ore in urma… O data cu acea tresarire parca-i fugi si somnul.  Atingand perna, simti un intreg rau de lacrimi pierdut in tesaturi.

Incercand un zambet, se simti iar mica-mica in fata uriasului ce se-afla in fata ei.  De ar fi fost in fata marii, si-ar fi auzit-o poruncindu-i “zambeste!”, s-ar fi ridicat si s-ar fi indepartat in graba cea mai mare la mii si mii de metri departare… Ar fi fost prima oara cand fugea, de frica…fricii.

Era de prisos sa se mai gandeasca, insa simti iar cum o lacrima i se scurgea pe obraji. Pierduta, inchise ochii si alte lacrimi isi faceau drum…

Firbinteala lacrimilor ii amintea de ziua de azi, de zambetul de ieri, de cuvintele si pataniile ce erau la doar o zi distanta…Cat de naiva era ieri, fiind fericita si cat de trista se simti amintindu-si de cauza lacrimilor din obraji.

Suspina, iar tremurul ce-o aduse in stadiul visarii fu ultimul simtamant.

Acum se strangeau in brate amintirile de ieri cu cele de azi si cu sperantele de maine.

Pe perna se simteau inca urme de lacrimi, izvoare de nelinisti si dureri…

Odata cu ultima lacrima ce-i trecuse de buze, cu ochii inchisi, intra intr-o somnolenta adanca ce o despartea de gandurile pesimiste ce le avu cu o zi in urma…pentru ca ceasurile aratau deja orele 24:00.

Capul pe perna si bratele dedesubtul sau descriau perfect imaginea: “si am ramas cu bratele deschise, ca ale regelui Lear…”

Din “istoria unui cuzist”.

Imi amintesc « prima zi de liceu », o zi cu atata incarcatura emotionala, apoi a doua zi, a treia, a patra…zile in care am inceput sa cunosc liceul si elevii liceului. E usor sa cunosti fiecare chip care paseste pragul acestui liceu : cativa metri patrati de cladire, o curte a scolii mica, o sala de sport si mai mica, sali putine de clasa si vesnicul « schimb de clase », caci, deh, sunt multe clase, dar putine sali.

Sa mai spun ? Avem o toaleta afara si iarna ajungem zgribuliti in ea, avem sali de clasa pe unde ploua, iar toamna, cand afara cad precipitatii, pe holuri ne intalnim des cu vechii musafiri, « ligheanele », asta pentru a fi siguri ca nu ne ploua in cap, avem geamuri care scartaie necontenit, avem aceleasi usi de cand s-a infiintat cladirea,  n-avem unde sa plantam copaci in curtea scolii, asa cum faceam cand eram mici si asta pentru ca abia de avem noi loc…

Si totusi, de ce atatea lipsuri?  Pentru ca, citez: “nu este cladirea noastra”.  Din istoria liceului Alexandru Ioan Cuza din Galati, probabil va ramane lupta pentru a avea o cladire unde sa invete cei aproape 800 de elevi (incepand cu cei de 5-6 ani, si terminand cu veteranii liceului).

Ce avem noi in schimb? Avem niste scari primitoare si o cladire in care ne simtim mereu « ca acasa », indiferent de anotimp, avem profesori buni care ne invata lucruri importante, care ne sprijina, care ne zambesc atunci cand avem nevoie, avem doi directori  care se lupta cu noi si cu ideile noastre, nu de alta, dar uneori nici ei nu mai fac fata cererilor noastre, avem niste elevi nu buni, foarte buni, elevi ce aduc premii cand vin de la olimpiade si care participa la fiecare actiune voluntara ce se desfasoara in oras si avem…emotii, gandindu-ne ca in curand se va incheia contractul cu evreii ce si-au revendicat cladirea, avem nedreptatea de partea noastra, asta pentru ca primaria nu ar avea bani pentru a construi un campus pentru noi, insa mereu se vor gasi bani pentru altele… (si n-as vrea sa dau exemplu zilele cand se pierd o multime de bani pentru zile gen “ziua marinei” si altele…)

Deci da, poate altii merita mai mult decat noi…