Nostalgie de final

Nu ştiu de ce, dar încep să cred tot mai mult că pe diriga noastră o apucă o uşoară melancolie, care până la sfârşitul anului (şcolar) ne va cuprinde pe toţi.

Din intrările cu trântit de uşă şi ţipat din toţi rărunchii „SHUT UP!” n-a mai rămas decât o încercare de impunere în faţa noastră şi nişte cuvinte aproape cântate: „shut uuuup”! Şi zâmbete…zâmbetele noastre, pentru că am învăţat-o.  Şi ştie şi ea că nu ne mai trezeşte emoţiile din clasa a IX-a când, imediat ce se suna eram cu toţii în bănci şi dacă vreun măscărici (în general eu eram ăla) se trezea să iasă din bancă, întreaga clasă sărea cu gura pe el: „ vrei să se supere iar diriga!?” Şi se supăra. S-a supărat nu o dată, nu numai din cauza mea şi din diferite motive. Niciodată aceleaşi. Cine n-o cunoştea şi o auzea cum ţipă probabil zicea că noi n-avem o dirigă, ci un Hitler în clasă. Da, poate era Hitler, poate ţipa, poate se supăra…dar la fel de repede îi şi trecea.

Cred că în 4 ani am dat vreo 10 teste pentru bună purtare, am auzit-o ţipând de (n/2)+1 ori (unde n= numărul de zile de şcoală), ne-a trimis la Metalurgic de tot atâtea ori de câte ori am auzit-o ţipând şi…ne-a promis „pe cuvântul ei” că ne lasă de 100 de ori… Dar nu ne-a lăsat. Şi n-a scăpat niciunul de sub aripa ei, să se ducă la Metalurgic. Nici măcar eu când  chipurile îmi făceam dreptate singură, nici Bughy când şi-a expus dragostea lui pentru paginile ei, nici Petru când chiulea, nici Vlad când fuma, nici…de ce eu sunt singura fată pe care a trimis-o (prin vorbe) la Metalurgic!?

Şi din reaua de diriga, cea care băga sperieţii în toţi elevii cu care NU făcea ore, de la începutul semestrului doi s-a transformat în… „buna de diriga” (şi doar n-o fi numai de la vârstă acum…). Apare pauză de pauză la catedră cu veşnica ei cafea (şi uneori mă-ntreb oare a câta e pe ziua respectivă) şi nu pleacă decât după ce se sună. Şi în tot acest timp, de la catedră, ne urmăreşte pe toţi şi rareori ne mai spune ceva. Cred că ar vrea să se facă invizibilă, să ne vadă „în suc propriu”, însă se mulţumeşte şi cu ce are. Timp de 10 minute ne are în vedere pe toţi, urmăreşte uşa de fiecare dată când se deschide şi uneori privirea ei mi se pare de-a dreptul nostalgică. Ieri a intrat în clasă şi ne-a amintit câte saptămâni de şcoală mai avem…de parcă ar vrea să ne facă tot mai conştienţi că povestea liceului se termină şi că în curând vom fi tot mai mari şi că, inevitabil…o vom “părăsi “.

În clasă au început pariurile: va plânge sau nu diriga la sfârşitul anului?