Copilaria
Din rafturile vietii adunam bucuria, zambetele si culorile. Rezultatul il inmultim cu multe multe raze de soare, impartim totul la puritate si scadem rautatea. Rezultatul este…inocenta.
Ce sunt anii copilariei? Sunt probabil cei mai frumosi ani, sunt anii de aur ai tuturor timpurilor…
Poti sa ai tot ce-ti doresti cat esti mic, tocmai pentru ca nu-ti doresti multe; iti doresti libertate, soare si…culoare pe lumea asta. iti doresti sa te joci, sa te bucuri de viata.
Fara sa iti dai seama, in anii copilariei, gandesti cel mai curat posibil.Gandesti la o lume mai buna, la frumuseti si…traiesti momentul.Nu-ti lipseste nimic, esti sub aripile protectoare ale parintilor tai si asta conteaza cel mai mult. Ce daca mama plange? Ce daca tata nu are bani? Ce daca in jurul meu e criza, cand eu am tot ce imi doresc? oricum ar fi, un copil nu va intelege niciodata ce e aia greutate si va vrea continuu tot mai multe lucruri.Isi va dori un soare deasupra capului, o mama si un tata precum si o zi cat se poate de lunga.
Ce frumosi sunt anii copilariei, anii cand stii sa te joci si sa fii fericit.
Domnisoara
Intr-o zi de primavara, pe cand inca mai culegeam cu privirile primele flori din an, am pornit entuziasta spre cutia cu “dulciuri” a mamei.
Am descoperit acolo dulciurile pe care le voi visa cand voi fi mare. Acel ruj mi-a involburat buzele asemeni marii din iunie.
In nemultumirea mea datorata faptului ca nu ma puteam privi, mi-am adunat toate fortele si mi-am indreptat timida pasii spre debara unde stateau pantofii noi cu toc ai mamei… .M-am incaltat cu ei; in rochia de noapte paream o adevarata domnisoara iar pantofii imi dadeau acel aer de “nasu’ pe sus”. Nemultumirea mea insa era tot mai mare pentru ca nici acum, pe tocuri, nu ma vedeam in oglinda. Am luat scaunul pe care m-am urcat incurcata de voalul rochiei si tocurile pantofilor. Ma priveam; eram frumoasa, aveam exact culoarea buzelor mamei. Mi-am indreptat bratele spre cutia cu farduri a mamei. deodata, pof…valurile rochiei s-au prins de tocuri, eu am cazut cu nasul in cutia cu farduri iar fata mi-era acum insangerata sau poate doar mi se parea. In intunericul parfumat al machiajului mi-am adunat ultimele forte si am deschis ochii…era doar pudra pe intreg chipul meu de copil; nu patisem nimic…
Ma aflam in fata cutiei varsata; fata mi-era ca tencuita din cauza fardurilor iar rochita mea minunata a capatat cateva pete roz. Am simtit atunci cum ochii imi lacrimeaza; fiecare lacrima imi curata incet-incet tona de machiaj de pe obraji.Rosul de pe buze s-a facut tot mai mov din cauza tremurului buzelor…ma priveam nedumerita; unde era mama sa ma curete!? De ce sa plang? Pentru ca eram murdara, pentru ca am cazut, pentru ca am murdarit rochia mamei, sau pantru ca nu era ea, mama, sa ma certe ca am facut rele umblandu-i in farduri?
Lasă un răspuns